Fără
doar şi poate Musk e un băiat inteligent. Foarte inteligent. Un
miliardar care-a înţeles că el e miliardar pentru că aşa dă bine. Şi-i
place asta. Ştie că nu e miliardar pentru ceea ce face, deoarece ceea ce
face el pur şi simplu n-are profit. Şi, mai rău, n-are cum să obţină
profit într-o perioadă rezonabilă de timp. Poate vă întrebaţi cum de
supravieţuiesc companiile înfiinţate de el. Ei bine, aici intervine
noţiunea magică de care se foloseşte Musk pentru a supravieţui la nivel
mare: subvenţia. Aţi înţeles sau aveţi impresia că am greşit termenii şi
vorbesc despre un fenomen economic specific economiilor
socialist-centralizate? Ştiu că pentru mulţi pare incredibil, dar
motorul principal al business-urilor dezvoltate de Musk este subvenţia.
Toate companiile lui au fost dezvoltate pornind de la conceptul de
subvenţie. Maşinile lui electrice primesc subvenţii pentru că - zice el -
sunt curate din punct de vedere ecologic. Numai că - lucrul pe care
nu-l mai aminteşte şi care de altfel reprezintă faţa neagră a produselor
sale - amprenta de poluare totală a maşinilor sale e net superioară
celei a maşinilor cu motor clasic. Într-adevăr, o maşină cu motor clasic
poluează la fiecare utilizare, în timp ce cea electrică nu, dar dacă
luăm în considerare şi poluarea produsă în întregul ciclu de fabricaţie,
lucrurile stau fix invers deoarece maşinile electrice poluează imens
mult înainte de a ieşi pe şosele. Pentru faptul că poluează „pe ascuns”
Musk primeşte subvenţii generoase.
SolarCity, o
altă investiţie de-a sa, trăieşte atât din subvenţii cât şi din
faultarea producătorilor chinezi de panouri fotovoltaice. Statul îi dă
lui Musk subvenţii generoase şi, în acelaşi timp, îl protejează de
producătorii străini prin impunerea de tarife vamale cocoşătoare. În
acest fel, produsele sale, mult mai scumpe şi cu performanţe similare cu
cele ale concurenţei, au liber pe piaţa americană. Culmea e că, prin
aplicarea unei asemenea scheme, te-ai aştepta ca profiturile să salte la
cer. Dacă aţi crezut asta, v-aţi înşelat. SolarCity nu doar că nu are
profit, ci, mai mult, rulează în gol! De la an la an nu afli decât de
amploarea pierderilor şi numărul de salariaţi concediaţi. Halal
performanţă.
SpaceX,
prescurtarea de la Space Exploration Technologies Corporation, este, de
asemenea, o companie fanion a lui Musk. Extrem de mulţi sunt inspiraţi
de capacitatea sa de a dezvolta de la zero o companie spaţială. Îţi
trebuie totuşi geniu pentru a putea să creezi aşa ceva. Aţi crezut şi
asta? Iar sunteţi în eroare! Asta pentru că, în fapt, SpaceX nu este
nimic altceva decât o formă mascată de transfer tehnologic dinspre NASA
spre mediul privat. Povestea este alta. Statul american, cocoşat de
datorii, nu-şi mai permite explorarea spaţiului cosmic. De altfel, în
ciuda crizei URSS, singura tehnologie spaţială viabilă şi ultraeficientă
în ceea ce priveşte raportul preţ/performanţă rămâne cea sovietică.
Dovada e dată de faptul că, la ora actuală, cei care urcă echipament pe
ISS sunt ruşii, iar americanii consideră mult mai rentabil să-i
plătească pe ruşi pentru asta. De altfel - făcând o paranteză - suraţii
europeni de la ESA(European Space Agency) folosesc tot tehnologia
rusească pentru a-şi urca proiectele pe orbită.
Dar în toată
această poveste e o discrepanţă semnificativă. Cum poţi tu, hegemonul
lumii de azi, să-ţi permiţi să nu fii primul în toate domeniile? Iar,
istoric vorbind, tehnologia spaţială e una care sare în ochi. Cum poţi
para tu opiniile din ce în ce mai vocale referitoare la falsa
aselenizare în condiţiile în care nu eşti capabil să ridici echipament
pe orbită? Sesizând cacofonia situaţiei, americanii s-au gândit că
modalitatea prin care ar putea continua explorarea spaţiului cosmic ar
fi prin implicarea unor entităţi private care, prin optimizările de
cost, ar putea face mult mai eficiente programele de cercetare şi
militare proprii. Practic aşa a apărut SpaceX. Şi nu doar ei, ci şi
câteva de alte companii dornice să încaseze fondurile grase de la stat,
precum United Launch Alliance(alianţă 50%-50% între Boeing şi Lockheed
Martin), Blue Origin sau Orbital ATK(care a sfârşit prin a cumpăra
rachete de la ULA pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale faţă de
NASA). Dintre toţi aceştia, SpaceX şi ULA contează. În timp ce ULA
merge pe „tradiţia” de lipitori al companiilor-mamă, SpaceX a fost de la
început gândită ca o variantă low cost. De altfel acesta este modul în
care Elon Musk i-a convins pe tiriplicii din serviciile secrete că
sparge barierele costurilor reuşind în acest fel să desfacă baierele
generoasei pungi guvernamentale. Iniţial a crezut că dă lovitura
cumpărând tehnologia de la ruşi(mare lucru dacă asta n-o fi fost în
realitate strategia „acoperiţilor”). N-a mers pentru că ăia nu-s naivi.
Apoi după un prim transfer tehnologic şi de personal de la NASA, a făcut
rost de bani şi a ieşit la cumpărături. A luat ce-a putut de la
chinezi, a luat şi de pe la japonezi şi indieni, a încropit ce-a putut
din ceea ce a luat din toate părţile şi-a pus-o pe lansat rachete. Vreţi
un istoric?
În 2006 prima
rachetă SpaceX bubuie la 33 secunde după lansare. În 2007, dorind să
redevină credibilă, compania lansează o nouă rachetă care, desigur,
eşuează din cauza unei opriri premature a motoarelor. În 2008, după o
campanie publicitară zgomotoasă, racheta lansată de SpaceX are probleme
la separare, iar întreaga încărcătură a NASA(care plătea pentru
transportul în spaţiu) a ajuns în mare. Asta după ce racheta a intrat pe
o traiectorie incontrolabilă, ameninţând chiar cu un dezastru de
proporţii. În mod normal, după aceste eşecuri, compania ar fi trebuit să
intre în faliment, dar a apărut de nicăieri Peter Thiel care a investit
salvând SpaceX. În 2015, chiar de ziua lui Elon Musk, racheta care avea
două încărcături plătite de NASA pentru transportul pe ISS, efectiv s-a
evaporat într-o explozie de proporţii. Apoi au avut un nou eşec la
aterizarea „sigură” a unei rachete pe pământ, pentru ca în 2016 să
piardă o rachetă chiar înainte de decolare, în timpul procedurii de
alimentare. Ultimul eşec răsunător s-a produs la începutul acestui an,
mai precis pe 7 ianuarie, când explozia navei SapceX a mai păpat câteva
miliarde din Buget prin distrugerea unor sateliţi militari
ultrasecreţi.
Culmea este că,
în ciuda acestor eşecuri răsunătoare, Musk a ieşit de fiecare dată cu
faţa curată. Mai mult a declarat, pe tonul său cunoscut, că respectivele
eşecuri au fost în realitate succese din care compania a învăţat. Iar
presa de propagandă n-a făcut altceva decât să multiplice până la absurd
explicaţiile penibile care justificau eşecurile.
Ne-a mai rămas
să discutăm despre Tesla, compania-fanion a lui Musk. De asemenea, una
abonată la subvenţiile publice. Tesla a reuşit să fabrice un vehicul pur
electric care să aibă performanţe similare cu ale unei maşini cu
combustibil fosil. Pare impresionant, mai ales că facilitatea de
producţie s-a construit de la zero. Acum însă să stăm şi să analizăm
logic: oare e mare lucru în faptul că performanţele unui vehicul
electric sunt similare cu ale unuia clasic? Vehiculul electric nu are o
groază din piesele fără de care unul
clasic nu funcţionează, astfel încât eficienţa energetică este mult mai
mare. De asemenea, performanţele motoarelor electrice sunt mult
superioare celor clasice. Teoretic balanţa înclină natural în favoarea
noilor intraţi. Există însă o chichiţă: bateria. Densitatea energetică a
bateriilor electrice este net inferioară celei a combustibililor
fosili. Acesta este motivul pentru care până acum nu s-a mers pe
vehicule electrice, asta în ciuda faptului că, în istoria automobilului,
primele modele apărute au fost cele electrice. Ceea ce-a făcut Musk a
fost să integreze în şasiu o capacitate electrică mult mai mare decât
gândea concurenţa, obţinând astfel o autonomie sporită, de aproximativ
500 km. De asemenea, a fost nevoit să dezvolte o reţea naţională de
staţii de încărcare pentru a le putea oferi proprietarilor condiţii
propice de exploatare a vehiculului propriu. Toate au generat un preţ
piperat. Care a fost parţial subvenţionat de către stat, iar restul l-au
făcut campaniile publicitare deşănţate. Ceea ce trebuie să reţinem e că
niciodată Musk nu a reuşit să se ţină de cuvânt în ceea ce priveşte
timing-ul. De fiecare dată a promis anumite termene limită pe care apoi
le-a tot amânat. De asemenea, fabricile sale au înregistrat numeroase
eşecuri de producţie, sugerând u management defectuos. Culmea e că, în
ciuda tuturor problemelor, Tesla e văzută în continuare ca o companie de
succes. Ca să înţelegeţi cum merg lucrurile acolo, vă voi da ca exemplu
recentele raportări financiare din februarie care-au fost de-a dreptul
dezastruoase. Cu toate că a înregistrat o pierdere istorică, acest fapt
„minor” nu l-a descurajat pe Musk. A acoperit totul cu un spectacol al
SpaceX care a expus „cel mai puternic propulsor al unei rachete”,
trimiţându-şi propriul SUV Tesla în spaţiu, undeva către nicăieri. De
asemenea, nu a uitat să adauge că „a învăţat multe” din eşecurile
producţiei Modelului 3.
Recapitulând,
constatăm că întreaga vrajă din jurul „legendarului” Elon Musk ascunde
de fapt un lung şir de eşecuri acoperite prin evenimente de PR.
Produsele pe care le propune sunt excepţionale din punct de vedere al
design-ului, dar absolut inutile din punct de vedere practic. Are un
acces privilegiat la banii publici, iar atunci când e aproape de a da
ochii cu realitatea, se trezeşte cu „cavaleri pe cai albi” care-i
decartează sumele necesare ieşirii din rahat. Şi el continuă să inspire
proştii prin propagandă. De-aceea spuneam la începutul articolului că
America arată exact ca Musk: bine polish-ată la exterior, susţinută de o
propagandă obsedant-aberantă, dar falită în realitate. Priviţi-l pe
Musk şi vedeţi America. Priviţi America şi-l vedeţi pe Musk. În termeni
mioritici i-am spune miliardar de carton. Ca şi ţara de altfel: carton,
plastic şi multă, multă propagandă.
Sursa: http://trenduri.blogspot.ro/2018/03/america-si-tesla-lui-musk.html#more
