Liderii miscarii sindicale intre a fi locomotive sau bombe cu efect intarziat. Ii compromite puterea, sau se compromit singuri

Am urmărit cu atenţie, în ultimul timp, mişcarea sindicală şi jocul puterii în raport cu aceasta. Puterea politică se teme de sindicalişti şi, în primul rând, de NUMĂRUL lor. Pentru că sindicatele sunt singurele structuri organizate care se mobilizează aproape exemplar în a-şi clama revendicările. Deci tot ce i se întâmplă acum lui Marius Petcu vizează, de fapt, spargerea mişcării sindicale şi fărâmiţarea acesteia în triburi mărunte. CNSLR Frăţia nu este (nu era!) o forţă de neglijat, şi nici SANITAS-ul, deci nu puteau fi lăsate astfel organizate.

Era stresant, pentru Putere, să aibă o asemenea forţă în coaste. Aşa că a trecut la măsuri strategice. Iar cea mai simplă strategie a fost „principiul dominoului”: compromiţi liderul şi toate celelalte sindicate şi uniuni sindicale se desprind rapid şi cad. De fapt, nu toate, o parte, cele mai corecte. Sau, mai exact, cele cu lideri corecţi şi ataşaţi de oamenii pe care-i reprezintă. Aceştia nu vor accepta poziţia ambiguă a celor din conducerea CNSLR Frăţia sau SANITAS, căci se simt compromişi. Mai ales că a trecut nepermis de mult timp de la momentul aşa-zisului flagrant până când Marius Petcu a luat decizia să se autosuspende. Ceea ce a creat nemulţumiri şi iritare printre sindicalişti. Iar conduita lui Marius Petcu în raport cu sindicatele pe care le conduce nu a fost dintre cele mai exemplare, ceea ce a dus la desolidarizarea acestora de lider.

SANITAS-ul, care era, până în acest moment, cea mai numeroasă (peste 100.000 de membri), cea mai compactă şi cea mai eficientă structură sindicală din CNSLR Frăţia (şi, să nu uităm, el a fost creat de Marius Petcu) este pe punctul de a exploda, împlinind fericit proiectul de dezmembrare al „laboratorului” de la Cotroceni. Singura soluţie de redresare ar fi schimbarea în totalitate a actualei conduceri. Această mişcare ar fi percepută favorabil în spaţiul public şi ar remotiva sindicatele din federaţie să rămână împreună. Fotoliile sunt însă prea confortabile pentru cei care le ocupă acum. Aceştia nu gândesc decât pe termen scurt şi foarte scurt şi nu realizează că, fără masa de oameni care-i susţin, sursele lor de câştig dispar. Iar SANITAS-ul (ce va mai rămâne din el până la disoluţia totală) va deveni o anexă, un accesoriu decorativ al principalului lor adversar de până acum (puterea politică), o femeie de serviciu care va fi folosită, simultan sau succesiv, când la Cotroceni, când în Piaţa Victoriei, când la Parlament.

Cam ăsta este scenariul Puterii, în cazul SANITAS. Dar, cum agenţii puterii politice nu sunt capabili să gândească decât în algoritmul dezbinării şi al corupţiei, lucrurile s-ar putea să le scape de sub control. Căci, în cazul în care în SANITAS nu vor avea loc alegeri anticipate (şi cred că nu vor avea loc), îndrăznesc să fac următoarea previziune: vor rămâne în SANITAS cei care au interese personale, dar vor părăsi şi ei corabia, în curând. Este de presupus că se va constitui o nouă federaţie, din elita reală a SANITAS-ului, înţelegând prin aceasta uniunile conduse de lideri curaţi şi devotaţi misiunii lor. Pentru că, spre deosebire de casta politică, în sindicate există o asemenea categorie de lideri. În jurul acestora se vor aduna ceilalţi, inclusiv cei care, din motive ceţoase, au rămas un timp în actuala structură. Când se va întâmpla această repolarizare sindicală e greu de ştiut. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, până nu se vor croniciza problemele sociale. Pentru că, până una-alta, sindicatele sunt, aşa cum nu mă feresc s-o repet, singurele structuri care mai reuşesc să obţină câte ceva de la acest guvern scelerat. Chiar menţinerea contractului colectiv de muncă, în noul cod al muncii (cel asumat de guvern) este rezultatul negocierilor şi presiunilor sindicale.

Puţin, desigur, dar este un câştig real şi pentru toată naţiunea. Pentru naţiunea aceea care se uită la televizor şi zice că „uite ce puţini sindicalişti s-au adunat”! Naţiunea, adică noi. Şi apropo de mulţi şi puţini, vreau să subliniez două lucruri:

1. N-o să înţeleg niciodată cum de înghite publicul, dar şi jurnaliştii, cifrele transmise de Jandarmerie. La manifestaţia din 16 martie cică au fost 6.000. Aşa a zis un coleg din presă, la televizor, argumentând că el a fost acolo şi ştie. Am fost şi eu acolo, chiar pe scenă. Şi am făcut şi poze. Nu mă pot abţine să le public din nou, doar-doar s-o întreba cineva de ce vrea puterea să nu se ştie că au fost MULŢI:

2. La mitingul de la Londra au participat vreo 500.000 de oameni. Impresionant, într-adevăr! Da, dar este bine de ştiut următorul amănunt: sindicaliştii propriu-zişi, respectiv membrii Confederaţiei sindicale britanice Trade Union Congress (TUC), n-au depăşit ca număr o treime din ce se vede în pozele de mai sus. Restul a fost POPULAŢIA LONDREI! Peste 400.000 de londonezi au ieşit în stradă (după cifrele lor oficiale) şi au participat la proteste...
Cam asta ar fi diferenţa dintre mankurţii români şi cetăţenii britanici. Ei îşi câştigă legitimitatea de a critica, luptând. Protestând. Privind la televizor nu câştigi niciodată, nimic. Sindicatele au salvat măcar contractul colectiv de muncă. Şi pentru ei, dar şi pentru „exigenţii” care se uită la televizor şi-i critică.
Sfârşitul mişcării sindicale. Sau începutul...
Data publicarii: 01.04.2011 10:02:00
Autor: Miron Manega

Sindicaliştii strâng anual 150 de milioane de euro din cotizaţiile membrilor. Unii lideri au venituri de multinaţională. Unde se duc banii?

Cei 2,5 milioane de angajaţi români care plătesc în fiecare lună câte 1% din salariul brut pentru a fi membri de sindicat aduc în buzunarele sindicaliştilor din cele mai mari confederaţii câte 150 de milioane de euro anual, potrivit unui calcul ZF. Banii nu sunt folosiţi numai pentru plata salariilor angajaţilor din conducerea sindicatelor, ci şi pentru plata cheltuielilor cu grevele organizate de aceştia. Investigaţia demarată de Agenţia Naţională de Integritate (ANI) privind averile liderilor sindicali a declanşat o serie de controverse legate de banii rulaţi anual de sindi-calişti şi ceea ce se regăseşte în declaraţiile lor de avere.

"Gradul de sindicalizare în România este undeva între 45 şi 50% (adică 2,3 - 2,5 milioane de salariaţi - n.red.), iar din aceştia circa 40% provin din sectorul bugetar", a spus Bogdan Hossu, liderul Confederaţiei Sindicale "Cartel Alfa", care are aproximativ un milion de membri de sindicat, dintre care 400.000 provin din sectorul public. De profesie inginer electronist, Hossu este unul dintre cei mai vechi şi activi lideri de sindicat din România, care şi-a început activitatea sindicală în urmă cu 21 de ani, în calitate de preşedinte al Federaţiei Naţionale a Sindicatelor "Solidaritatea '90". Declaraţia sa de avere publicată pe site-ul ANI arată că anul trecut a avut un venit lunar mediu de 1.650 de lei pe lună, din salariul de preşedinte al "Cartel Alfa" şi alte surse, fiind de peste trei ori mai mare decât salariul mediu brut la nivel naţional în luna decembrie (de 490 de euro, potrivit datelor publicate la Institutul Naţional de Statistică). Hossu a spus că venitul din declaraţia sa de avere este brut şi că tot ceea ce încasează pe lângă salariu este donat Confederaţiei Cartel Alfa. Cu toate acestea, venitul lui Hossu este de peste patru ori mai mic decât cel unui alt lider dintr-un sindicat membru în Consiliul Economic şi Social, instituţia cu rol consultativ care îi reuneşte pe reprezentanţii sindicatelor, ai patronatelor şi ai Guvernului pentru avizul unor proiecte de acte normative. Marius Petcu, preşedintele Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor Libere din România - Frăţia şi al Federaţiei Sanitas, a încasat anul trecut un venit de peste 7.000 de euro pe lună, fiind unul dintre cei mai bine plătiţi salariaţi din economie, având în vedere că veniturile sale sunt comparabile cu cele ale şefilor de multinaţionale şi cu cele ale unui manager din middle mana-gement dintr-o bancă din top 10. De altfel, salariul său este de peste cinci ori mai mare decât cel al unui angajat din bănci, întrucât salariul mediu în sectorul financiar este de 1.200 de euro brut/lună, bancherii fiind printre cel mai bine plătiţi salariaţi din economie.

"E uşor sfidător să ai salarii foarte mari ca lider de sindicat, de aceea eu nu am un salariu atât de mare precum cel al altor lideri de sindicat, deşi încasăm mai mult decât alte confederaţii din cotizaţii. Banii proveniţi din cotizaţii sunt folosiţi şi pentru fondul pentru greve, a cărui valoare ar vrea şi Guvernul să o ştie", a mai spus Hossu, în ale cărui confederaţii sindicale sunt membri şi angajaţi ai combinatului siderurgic ArcelorMittal Galaţi, care are unul din cele mai puternice sindicate private din România. Hossu nu a dorit să precizeze care e valoarea încasată anual din cotizaţii de către Cartel Alfa şi nici care ar fi valoarea fondului de grevă sau a cotizaţiilor pe care le plătesc românii anual pentru a fi membri de sindicat.

"În ultimii ani, în zona privată gradul de sindicalizare a scăzut foarte mult, pentru că în economie există foarte multe IMM-uri unde de multe ori nici nu sunt 15 angajaţi, ca să se poată constitui un sindicat. În general, în Europa, gradul de sindicalizare este de cam 30%, cu excepţia ţărilor nordice, unde este mai mare şi unde din cotizaţii se plăteşte fondul de şomaj. Din cotizaţiile plătite anual de salariaţii români o mare parte din bani se întorc înapoi la aceştia, sub forma unor cadouri de Crăciun, ajutoare pentru înmormântare sau ajutoare sociale", a spus Valentin Mocanu, secretar de stat în Ministerul Muncii şi fost sindicalist, membru în CNSLR Frăţia, care este o organizaţie apropiată de PSD, care are în atribuţii coordonarea dialogului social.

Liderii celor cinci sindicate membre CES par a fi eterni la conducerea confederaţiilor, având în vedere că majoritatea au ocupat această funcţie de 10-20 de ani. De altfel, Dumitru Costin, unul din cei mai activi lideri sindicali din ultimii 20 de ani, a renunţat anul trecut la funcţia de preşedinte al Blocului Naţional Sindical, pentru că unele proteste ale sindicaliştilor membri au eşuat, însă a revenit în scurt timp la conducerea organizaţiei, nefiindu-i găsit un înlocuitor pe măsură. De altfel, după Revoluţie, cele mai mari sindicate şi-au împărţit un patrimoniu de 2,3 mld. dolari şi cel puţin 21.000 de imobile provenite din destrămarea sindicatului-mamut UGSR, care avea peste 8 milioane de membri.

Despre Sindicate si Liderii acestora s-a scris mult pe acest blog.

Dialog nu exista. Nici chiar in interiorul sindicatelor, daramite cu Puterea.

Din pacate, cei multi, care compun organizatiile sindicale, sunt prea obositi.

Nu vor sa se implice. Prefera sa-si plateasca amarata de cotizatie chiar in avans, sa iese periodic la o plimbare cu tamburi majori pe strazi, ulterior traind cu sperante si promisiuni. Nu exista unitate, viziune, strategii, incredere.

Liderii, in mare parte, s-au dovedit mai intai preocupati de bunastarea lor,

a familiilor si prietenilor apropiati. In rest, sa rezolve avocatii, dar pe alti bani.

Multi bani. Multe procese. Timp, irecuperabil pierdut. Rezultate iluzorii, de regula zero.

Admin